Solicită ofertă de Repatriere!

Sună-ne sau scrie un mesaj !

Articole despre repatrieri internationale

pompe funebre

Traditiile si obiceiurile romanesti la inmormantare

Viziunea romaneasca asupra mortii este una foarte complexa, fiind unica printre popoarele din Sud-Estul Europei. De multe ori considerata o “trecere” sau o “calatorie”, obiceiul inmormantarii imprumuta din culturile arhaice multe elemente, valabile si astazi.

Acestea, impreuna cu traditiile bisericii ortodoxe, dau nastere unor obiceiuri unice, care fac parte din caracteristicile poporului romanesc.

Potrivit invataturilor Bisericii, exista o singura viata, care incepe la nastere si continua dupa aceasta.

Astfel, decesul este considerat o trecere catre Dumnezeu, iar din aceasta cauza crestin-ortodocsii urmeaza o serie de traditii si obiceiuri de inmormantare, menite sa asigure un pasaj lin spre lumea cealalta.

Aceste traditii incep din momentul in care o persoana se apropie de sfarsitul vietii. Astfel, in aceste clipe grele, se face apel la un preot, care sa ii faca ultima impartasanie si ultima spovedanie celui care trece in nefiinta.

Rudele sau cei apropiati ii aprind o lumanare la cap, pentru ca Domnul sa il poata calauzi. Cu toate acestea, pot exista situatii in care decedatul se afla in alta tara.

In acest caz este bine sa faceti apel la o firma de servicii funerare, care va intocmi toate actele necesare si va asigura personalul calificat pentru a transporta sicriul de la aeroport la destinatie.

In cazul unui deces, existau o serie de traditii ce trebuiau respectate, pentru un ritual de inmormantare care sa pastreze vie amintirea celui plecat dintre noi. Iata care sunt pasii traditionali:

1. Dupa deces

Imediat dupa trecerea in nefiinta, i se punea decedatului o lumanare lunga de ceara, numita si “toiag” sau “stat”. Aceasta, conform traditiei, trebuia sa arda pana la ingropare. Dupa aceasta, urmau obiceiurile sociale.

Decesul era anuntat neamurilor, vecinilor, dar si intregii comunitati din care persoana decedata facea parte, prin metode traditionale: tragerea clopotelor sau sunatul din bucium, in regiunile de munte.

Ca si la romani, unde se punea un chiparos taiat la poarta celui trecut in nefiinta, la poporul nostru se foloseste un brad sau un pom, in acelasi scop: semnificatia ca acesta nu va mai imboboci dupa ce a fost taiat.

La porti se aseaza naframe negre, iar barbatii din familia celui decedat umblau nebarbieriti si cu capul descoperit. In acest moment decedatul era spalat si imbracat, iar in camera unde se afla se acopereau oglinzile si vasele cu apa cu o carpa neagra, pentru ca nu cumva chipul celui decedat sa se oglindeasca in apa, iar sufletul lui sa ramana in aceasta lume, sub forma unui strigoi.

Dupa aceea, cel trecut in nefiinta era intai asezat pe pamant, apoi pus pe masa, in sicriul deschis, pentru ca toti cei cunoscuti sa poata veni sa-si ia ramas bun de la acesta.

2. Priveghiul

Acest obicei este unul precrestin, pastrat in multe zone de pe teritoriul tarii noastre. De regula acesta dureaza doua nopti, facandu-se pentru a nu lasa decedatul singur.

Dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze danseaza, joaca diverse jocuri, canta din fluier, spun basme, mananca, beau si vorbesc despre treburile curente ale comunitatii.

De asemenea il roaga pe decedat sa transmita mesaje celor deja plecati pe lumea cealalta.

Semnificatia acestui lucru este de a petrece ultimele momente impreuna cu cel trecut in nefiinta.

3. Plangerea (jelirea, bocetul) este un obicei intalnit inca din Grecia antica, desi exista sub o forma sau alta la majoritatea popoarelor din lume.

Bocetul nu reprezinta doar o reactie provocata de durerea plecarii dintre noi a unei persoane dragi, ci are un caracter simbolic, impreuna cu cantecele de leagan, de inchidere a unui ciclu existential.

De regula aceste cantece sunt cantate de “bocitoare” specializate, care il vor plange pe decedat nu doar la prveghi, ci si cu prilejul conducerii pe ultimul drum.

4. Pomenirea. Numita si pomeni, aceasta au un loc foarte important in obiceiurile de inmormantare, fiind practicate si in prezent. Pomenirea se face sub mai multe aspecte, de la daruirea de haine si obiecte ale decedatului pana la impartirea de colaci sau de coliva.

Dupa inmormantare se tine de regula un praznic, la care participa toti cei prezenti la inhumare. Sensul acestuia este de a reprezenta solidaritatea sociala a colectivului, facand parte din ritualul de trecere.

pompe funebre

Cand si cum se tine un parastas pentru a ne apropia de sufletul celor ce se odihnesc

Conform credintei si invataturii crestine, moartea trupului nu sfarseste viata omului, sufletul continuandu-si existenta si dincolo de hotarele vietii de pe pamant.

Tocmai de aceea nu trebuie sa dam uitarii pe cei adormiti nici dupa inmormantare, ci sa ii pomenim, sa ne rugam si sa mijlocim pentru iertarea pacatelor si pentru odihnirea lor pe vecie.

Viata ne ofera posibilitatea de a face totul pentru suflet: sa postim, sa priveghem, sa ne rugam. Atunci cand murim, insa, nu mai avem aceste posibilitati, motiv pentru care Dumnezeu ii va auzi pe aceia care vor vorbi despre cei raposati si le va asculta rugaciunile.

Astfel, parastasul (slujba de pomenire a celor plecati dintre noi) este un ritual bisericesc oranduit si foarte important.

Cuvantul “paristemi” vine din limba greaca si semnifica apropierea de cineva, alaturarea, iar slujba de parastas are menirea de a ne duce spiritul aproape de al celor trecuti in nefiinta.

Masa de parastas se tine in toate zilele de sambata din Post si toti cei care au trecut in eternitate sunt pomeniti de catre familiile lor. Astfel, organizarea unei astfel de procesiuni de pomenire necesita cunoasterea precisa a datelor (soroacelor) de pomenire individuala a acelora ce se odihnesc:

– la 3 zile de la data in care s-a stins din viata (coincide cu slujba din ziua inmormantarii), in amintirea Invierii Mantuitorului in a treia zi si a Sfintei Treimi;

– la 9 zile de la deces, ducand cu gandul la cel de-al 9-lea ceas in care Domnul, inainte de a-si da viata pe cruce, a fagaduit talharului Raiul pe care ne rugam sa il mosteneasca si cel trecut in nefiinta;

– la 40 de zile, in cinstea Inaltarii la cer a Domnului;

– la 3 luni, 6 luni si, respectiv, 9 luni in cinstea Sfintei Treimi;

– la un an de la ultima suflare, pastrand exemplul vechilor crestini care praznuiau Ziua Mortii Martirilor si sfintilor in fiecare an drept zi de nastere a lor pentru viata de apoi;

– in fiecare an timp de 7 ani de la trecerea la cele vesnice, cea din urma pomenire aducand aminte de cele 7 zile ale facerii lumii.

Zilele de pomenire, fie ea colectiva sau individuala, sunt momente de comuniune profunda si vie cu cei  plecati dintre noi, insa trebuie sa cunoastem si datele sau zilele la care acest ritual nu este posibil:

– in duminicile de peste an. Ziua Invierii Domnului, duminica este o zi de bucurie. Chiar daca in unele biserici se mai tin pomeniri duminica, in special intre Pasti si Rusalii, de obicei parastasul nu este cuvenit in aceasta zi pentru a nu umbri bucuria praznicului cel mare al Invierii.

– in cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului.

– de la lasatul secului de carne pana la prima sambata din Postul Mare, sambata Sf Teodor.

– din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii (Pastele Mic).

– la praznicele imparatesti sau marile sarbatori.

– pe durata Postului Mare nu se organizeaza parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri).

Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie savarsita in biserica trebuie sa preceada intotdeauna slujba de pomenire a mortilor, iar pentru parastas orice crestin aduce o coliva, un colac sau prescura, lumanari, vin, carbuni si tamaie.

Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea mancarii si bauturii, cei prezenti vor manca cu rugaciune in gand si cu buna cuviinta, in amintirea celui plecat dintre cei vii.

Nu se fac glume, nu se rade, nu se vorbeste fara rost si nici nu se mananca si bea intocmai ca la nunta. Atunci cand se gusta din pahar, obiceiul este de a se spune “Dumnezeu sa-l ierte” in loc de “Noroc!”, iar cand se primeste de pomana se va spune “Dumnezeu sa primeasca!” in loc de “multumesc”.

repatriere decedati

Procedura De Imbalsamare Si Rolul Sau

Imbalsamarea este procedeul prin care trupul unei persoane este tratat pentru a impiedica fenomenul de descompunere. Intentia acestui proces este de a-i conferi persoanei decedate un aspect cat mai apropiat de cel natural, pentru ritualul de inmormantare.

Astfel, cele trei scopuri ale imbalsamarii sunt sanitizarea, prezentarea si prezervarea, alaturi de factorul de restaurare, care joaca un rol important in anumite cazuri.

Aceasta procedura este foarte veche, fiind intalnita in culturi din intreaga lume, inca din 5000-6000 i.e.n. In Egipt aceasta procedura dura zile intregi, in momentul de fata se poate face in 2-3 ore.

Denumita si tanatopraxie, imbalsamarea este atat o stiinta, cat si o adevarata arta, conferind persoanei plecate dintre noi un aspect aproape identic cu infatisarea reala.

Acest lucru ii ajuta pe cei apropiati sa poata pastra o amintire vie a persoanei decedate, iar, in acelasi timp, este foarte importanta pentru a opri procesul natural de descompunere, castigand astfel timpul necesar pentru organizarea in detaliu a inmormantarii.

De asemenea, imbalsamarea este o cerinta generala in cazurile de repatriere decedati, iar multe state specifica in legislatie ca, din perspectiva medico-sanitara, aceasta procedura este obligatorie.

In Romania, aceasta procedura are loc intr-un cadru legal, in laboratoare speciale, utilate conform normelor in vigoare.

Cu toate acestea, in unele cazuri, in functie de situatia si dorintele familiei, aceasta procedura poate fi practicata si la domiciliul unde a avut loc decesul, doar de catre personal specializat, care are atat experienta, cat si avizele sanitare eliberate de catre directiile localitatii respective.

Pentru a demara aceasta procedura, insa, va trebui sa aveti eliberat atat certificatul constatator de deces, cat si avizul Directiei de Sanatate Publica. Dupa ce s-a incheiat tanatopraxia, se va elibera un certificat de imbalsamare, document obligatoriu pentru a transporta persoana decedata in sicriu si pentru a-i depune trupul la capela.

Aceasta procedura contine si serviciul de cosmetizare a defunctului, compus din: aranjamentul facial, igienizarea si toaletarea corpului, precum si imbracarea defunctului cu hainele puse la dispozitie de catre familie.

Noile prevederi ale legii funerare 102/2014 si H.G. 741/2016 precizeaza ca trupul neinsufletit nu poate ramane la domiciliul unde a avut loc decesul sau la unitatea sanitara privata (camin/azil batrani/centru ingrijire) mai mult de doua ore de la momentul decesului.

Astfel, persoana decedata va fi preluata de catre firma de servicii funerare si dusa la morga proprie, ce dispune de aparatura frigorifica speciala, masa de inox si instrumente si cosmetice speciale, conform normelor in vigoare.

Gazduirea in morga privata se poate face pe durata solicitata de familie, venind in ajutorul celor carora fie intampina probleme cu acte sau locuri de veci, dar si pentru a astepta o ruda sau un prieten apropiat sa se intoarca din strainatate, pentru a-si lua ramas bun.

De asemenea, prevederile legale obliga firma de servicii funerare ce ofera practica de imbalsamare sa detina o sala de pregatire pentru persoanele decedate.

Aceasta procedura se va face intr-un cadru igienic/antiseptic, usurand astfel greutatile familiei indurerate si oferindu-i acesteia timpul necesar pentru a se reculege.

Imbalsamarea – reprezinta un complex de proceduri de tratare a trupului in vederea prevenirii proceselor de putrefacţie. Imbalsamarea trupului este o necessitate de neevitat, in functie de cauza si tipul de moarte, greutatea decedatului, in conditiile de mediu procesul de descompunere incepe dupa 6-8 ore de la deces, uneori chiar si mai inainte.

Semnele distinctive de incepere a procesului de putrefacţie sunt balonarea, aparitia secretiilor sangvinolente din gura si din nas, miros neplacut de putrefacţie.

Procedura de imbalsamare consta in imbibarea organelor si ţesuturilor decedatului cu solutii chimice speciale, care previn putrefacţia. In functie de caz, se alege compozitia amestecului pentru imbalsamare si modul de introducere a reactivului, de cele mai dese ori se face o mica incizie in zona principalelor vase sanguine.

In cazul efectuarii procedurii de imbalsamare corespunzatoare si la timp, in perioada de doliu si pina la inmormintare ţesuturile moi vor avea o culoare naturala si corpul nu va emana miros neplacut.

pomana

Pomenirea De Dupa Inmormantare

Dupa inmormantare, familia celui trecut in nefiinta ii cheama la masa pe cei care au luat parte la ceremonie (rude, cunoscuti si pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare).

Dupa oficierea slujbei de pomenire si binecuvantarea alimentelor si bauturii de catre preot, cei prezenti mananca din cele pregatite cu piosenie si il pomenesc pe defunct cu rugaciune in suflet.

In loc de „Noroc!” sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar se zice „Dumnezeu sa-l/s-o ierte!”, iar cand se primeste un vas sau imbracaminte de pomana, nu se zice „Multumesc!”, ci „Dumnezeu sa primeasca!”

In memoria celui trecut in nefiinta, cel mai indicat este sa oferim de pomana vase sau obiecte de imbracaminte celor lipsiti de posibilitati financiare, celor bolnavi, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii sau celor abandonati in casele de copii.

Cand familia defunctului nu detine suficienti bani pentru a-i face acestuia toate oranduirile necesare, ei pot apela la preot. Acesta ii va ajuta din fondurile bisericii si, impreuna cu ajutorul Comitetului Parohial si al credinciosilor care doneaza in acest scop, ii va organiza celui trecut in nefiinta toate cele necesare in astfel de momente.

Astfel, familia se va simti ocrotita si sprijinita de marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii vor avea posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine de a-si ajuta semenii in momente de grea incercare.

Cand se fac pomenirile?
Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste odata cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita persoanele dragi dupa trecerea lor in nefiinta, ci ii amintesc mereu in rugaciuni si ii pomenesc cu fiecare ocazie. Conform Bisericii Ortodoxe, pomenirile celor disparuti dintre noi se fac la:

• La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului in cea de-a treia zi;
• La 9 zile dupa moarte, „ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea, cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri”;
• La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, „pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer”;
• La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi;
• La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime, care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo;
• In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

© Copyright - Repatriere Decedati - Katerine International